Întrebarea aceasta răsună în fiecare om care a stat la căpătâiul unui suferind, care a îngropat pe cineva drag sau care a privit neputincios la o nedreptate ce i s-a părut de nesuportat: Dacă Dumnezeu există și este bun, de ce există răul? De ce suferă copiii nevinovați? De ce biruiesc cei nedrepți?
Nu este o întrebare de manual. Este strigătul inimii omenești în fața tainei celei mai grele. Și tocmai de aceea merită un răspuns adevărat — nu o soluție de consolare, ci o lumină vie.
Dumnezeu nu a creat răul — libertatea și căderea
Primul lucru pe care îl afirmă Sfânta Scriptură este că tot ce a făcut Dumnezeu este bun: „Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune foarte” (Fac. 1:31). Răul nu este o creatură a lui Dumnezeu. Nu există, undeva în structura creației, o substanță a răului pe care Dumnezeu ar fi plăsmuit-o.
Sfinții Părinți — în special Sfântul Vasile cel Mare — au lămurit că răul nu este o ființă de sine stătătoare, ci o lipsă a binelui, o absență a lui Dumnezeu în voința creaturii. Lumina există prin sine; întunericul este absența ei. Tot astfel, binele există; răul este îndepărtarea de bine prin alegere liberă.
Dar cum a intrat această îndepărtare în lume? Prin libertate. Dumnezeu ne-a creat liberi, pentru că dragostea autentică nu poate fi silită. Un Dumnezeu care ar fi creat ființe-automate, obligate să-L iubească fără posibilitatea de a refuza, nu ar fi creat iubire — ar fi creat un mecanism. Lucifer a ales mai întâi să se îndepărteze de Dumnezeu. Adam și Eva au urmat, în Grădina Edenului, aceeași cale a voii proprii împotriva voii dumnezeiești (Fac. 3). Răul nu a venit din Dumnezeu. A venit din creatură, prin alegere.
De ce îngăduie Dumnezeu suferința?
Aceasta este, poate, întrebarea mai grea. Înțelegem că Dumnezeu nu a creat răul. Dar de ce nu îl oprește? Răspunsul ortodox nu este simplu și nici nu pretinde să fie. El cuprinde mai multe straturi:
- Libertatea rămâne sacră. A o suprima înseamnă a distruge chipul lui Dumnezeu din om. Dumnezeu poate interveni, dar a transforma oamenii în marionete ar fi o violență mai mare decât orice suferință.
- Suferința poate deveni cale de sfințenie. Nu orice suferință — și nu în mod automat. Dar Sfinții Părinți mărturisesc, din experiența lor și a altora, că durerea asumată în Hristos curăță, adâncește și înalță sufletul. Apostolul Pavel scria: „Știm că tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le lucrează spre bine” (Rom. 8:28).
- Perspectiva veșnică schimbă tot. Dacă această viață este tot ce există, suferința nevinovată rămâne un scandal fără rezolvare. Dar dacă există învierea, atunci — cum spune același Apostol — „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea viitoare ce ni se va descoperi” (Rom. 8:18).
Despre modul în care Scriptura înțelege această îngăduință dumnezeiască, răspunsul biblic la suferință și durere oferă o perspectivă mai largă, ancorat în textul sfânt și în experiența Bisericii.
Crucea — răspunsul definitiv al lui Dumnezeu
Cel mai profund răspuns la întrebarea răului nu este un argument filozofic. Este o persoană: Iisus Hristos pe Cruce.
Dumnezeu nu a rămas distant față de suferința lumii, privind-o de sus și explicând-o. A intrat în ea. S-a întrupat, a flămânzit, a obosit, a plâns (In. 11:35), a fost trădat, biciuit, răstignit. A gustat moartea. Aceasta înseamnă că Dumnezeu cunoaște suferința din interior — nu ca observator, ci ca participant.
Și tocmai în această coborâre până la capăt stă temeiul speranței creștine: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In. 16:33). Învierea nu explică răul. Îl biruiește. Aceasta este diferența dintre o religie a explicațiilor și credința creștină, care este o religie a mântuirii.
Iar lumina Schimbării la Față — acea lumină necreată care a strălucit pe Tabor — ne arată că firea omenească poate fi purtată dincolo de stricăciune și moarte; ea este, cum mărturisește rugăciunea Bisericii, lumina care atinge și inima noastră — nu doar pe cea a Apostolilor de pe munte.
Ce facem cu răul pe care îl trăim?
Răspunsul ortodox nu este pasivitatea. Este rugăciunea, pocăința și lucrarea binelui acolo unde răul s-a instalat. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12:21).
Existența răului în lume nu dovedește că Dumnezeu nu există sau că nu este bun. Dovedește că libertatea este reală, că iubirea nu poate fi silită și că Dumnezeu Însuși a ales să sufere alături de noi — și pentru noi. Aceasta nu rezolvă toate întrebările. Dar dă inimii un temei pe care să stea în mijlocul lor.
