De ce există răul în lume dacă Dumnezeu este bun?

De ce există răul dacă Dumnezeu este bun? Răspunsul ortodox, ancorat în Scriptură și Sfinții Părinți, nu evită întrebarea — o luminează cu adevăr viu.

Întrebarea aceasta răsună în fiecare om care a stat la căpătâiul unui suferind, care a îngropat pe cineva drag sau care a privit neputincios la o nedreptate ce i s-a părut de nesuportat: Dacă Dumnezeu există și este bun, de ce există răul? De ce suferă copiii nevinovați? De ce biruiesc cei nedrepți?

Nu este o întrebare de manual. Este strigătul inimii omenești în fața tainei celei mai grele. Și tocmai de aceea merită un răspuns adevărat — nu o soluție de consolare, ci o lumină vie.

Dumnezeu nu a creat răul — libertatea și căderea

Primul lucru pe care îl afirmă Sfânta Scriptură este că tot ce a făcut Dumnezeu este bun: „Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune foarte” (Fac. 1:31). Răul nu este o creatură a lui Dumnezeu. Nu există, undeva în structura creației, o substanță a răului pe care Dumnezeu ar fi plăsmuit-o.

Sfinții Părinți — în special Sfântul Vasile cel Mare — au lămurit că răul nu este o ființă de sine stătătoare, ci o lipsă a binelui, o absență a lui Dumnezeu în voința creaturii. Lumina există prin sine; întunericul este absența ei. Tot astfel, binele există; răul este îndepărtarea de bine prin alegere liberă.

Dar cum a intrat această îndepărtare în lume? Prin libertate. Dumnezeu ne-a creat liberi, pentru că dragostea autentică nu poate fi silită. Un Dumnezeu care ar fi creat ființe-automate, obligate să-L iubească fără posibilitatea de a refuza, nu ar fi creat iubire — ar fi creat un mecanism. Lucifer a ales mai întâi să se îndepărteze de Dumnezeu. Adam și Eva au urmat, în Grădina Edenului, aceeași cale a voii proprii împotriva voii dumnezeiești (Fac. 3). Răul nu a venit din Dumnezeu. A venit din creatură, prin alegere.

De ce îngăduie Dumnezeu suferința?

Aceasta este, poate, întrebarea mai grea. Înțelegem că Dumnezeu nu a creat răul. Dar de ce nu îl oprește? Răspunsul ortodox nu este simplu și nici nu pretinde să fie. El cuprinde mai multe straturi:

  • Libertatea rămâne sacră. A o suprima înseamnă a distruge chipul lui Dumnezeu din om. Dumnezeu poate interveni, dar a transforma oamenii în marionete ar fi o violență mai mare decât orice suferință.
  • Suferința poate deveni cale de sfințenie. Nu orice suferință — și nu în mod automat. Dar Sfinții Părinți mărturisesc, din experiența lor și a altora, că durerea asumată în Hristos curăță, adâncește și înalță sufletul. Apostolul Pavel scria: „Știm că tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le lucrează spre bine” (Rom. 8:28).
  • Perspectiva veșnică schimbă tot. Dacă această viață este tot ce există, suferința nevinovată rămâne un scandal fără rezolvare. Dar dacă există învierea, atunci — cum spune același Apostol — „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea viitoare ce ni se va descoperi” (Rom. 8:18).

Despre modul în care Scriptura înțelege această îngăduință dumnezeiască, răspunsul biblic la suferință și durere oferă o perspectivă mai largă, ancorat în textul sfânt și în experiența Bisericii.

Crucea — răspunsul definitiv al lui Dumnezeu

Cel mai profund răspuns la întrebarea răului nu este un argument filozofic. Este o persoană: Iisus Hristos pe Cruce.

Dumnezeu nu a rămas distant față de suferința lumii, privind-o de sus și explicând-o. A intrat în ea. S-a întrupat, a flămânzit, a obosit, a plâns (In. 11:35), a fost trădat, biciuit, răstignit. A gustat moartea. Aceasta înseamnă că Dumnezeu cunoaște suferința din interior — nu ca observator, ci ca participant.

Și tocmai în această coborâre până la capăt stă temeiul speranței creștine: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In. 16:33). Învierea nu explică răul. Îl biruiește. Aceasta este diferența dintre o religie a explicațiilor și credința creștină, care este o religie a mântuirii.

Iar lumina Schimbării la Față — acea lumină necreată care a strălucit pe Tabor — ne arată că firea omenească poate fi purtată dincolo de stricăciune și moarte; ea este, cum mărturisește rugăciunea Bisericii, lumina care atinge și inima noastră — nu doar pe cea a Apostolilor de pe munte.

Ce facem cu răul pe care îl trăim?

Răspunsul ortodox nu este pasivitatea. Este rugăciunea, pocăința și lucrarea binelui acolo unde răul s-a instalat. „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12:21).

Existența răului în lume nu dovedește că Dumnezeu nu există sau că nu este bun. Dovedește că libertatea este reală, că iubirea nu poate fi silită și că Dumnezeu Însuși a ales să sufere alături de noi — și pentru noi. Aceasta nu rezolvă toate întrebările. Dar dă inimii un temei pe care să stea în mijlocul lor.

🤖 Notă transparență AI — Acest articol a fost generat cu ajutorul unui sistem de inteligență artificială și publicat în conformitate cu Articolul 50 din Regulamentul UE AI Act. Redacția stabilește tema, iar conținutul este verificat editorial înainte de publicare. Detalii metodologice: politica noastră de conținut AI.
Despre autorRedacția Testamentul

Redacția Testamentul prezintă texte sfinte, fragmente scripturistice și repere de interpretare biblică din tradiția creștin-ortodoxă.

Vezi toate articolele →