Există cuvinte pe care le rostim des, dar pe care nu le înțelegem cu adevărat. Iertarea este unul dintre ele. O cerem de la Dumnezeu în fiecare rugăciune, o auzim în Sfânta Liturghie — și totuși, câți dintre noi o trăim cu adevărat față de cei care ne-au rănit?
Hristos nu ne lasă în ambiguitate: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Mt. 6:14-15). Iertarea nu este, în învățătura Evangheliei, o recomandare facultativă. Este o condiție a vieții duhovnicești.
Iertarea nu este uitare — este eliberare
Primul lucru pe care Sfinții Părinți ni-l lămuresc este că iertarea nu înseamnă că răul nu a existat. Nu înseamnă indiferență față de nedreptate, prefăcătorie sentimentală sau renunțare la adevăr. A ierta pe cineva nu înseamnă a spune că ceea ce a făcut a fost bine.
Iertarea este un act al voinței libere prin care dezlegăm pe cineva de datoria pe care o are față de noi — dar, mai ales, prin care ne dezlegăm pe noi înșine din lanțul urii și al ranchiunei. Sfântul Ioan Scărarul numea mânia nerezolvată „rugina sufletului”: o coroziune lentă, dinăuntru spre afară. Cel care nu iartă nu îl pedepsește pe cel care l-a rănit — se pedepsește pe sine, trăind prizonier în momentul rănirii, retrăindu-l la nesfârșit.
Hristos Însuși ne dă cel mai înalt exemplu. Pe Cruce, în mijlocul chinului, a rostit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc. 23:34). Nu a negat răul. A ales, în deplină libertate, să nu rețină răul. Aceasta este iertarea: nu o emoție spontană, ci o decizie liberă a omului interior.
Legătura dintre iertare și iubirea de vrăjmași este indisolubilă în tradiția ortodoxă: nu poți iubi cu adevărat pe cel care te-a rănit dacă nu ai trecut mai întâi prin iertare — și nu poți ierta fără harul lui Hristos lucrând în tine.
Cum putem ierta când rănile sunt adânci?
Aceasta este întrebarea reală. Este ușor să vorbim despre iertare. Este greu să o trăim atunci când rana este veche, când durerea este autentică, când cel care a greșit nici nu recunoaște și nici nu cere iertare.
Sfinții Părinți nu ne cer să simulăm sentimente pe care nu le avem. Sfântul Siluan Athonitul arăta că iertarea nu este în primul rând un sentiment — este o hotărâre a voinței, întărită zi după zi prin rugăciune. Începem prin a ne ruga pentru cel care ne-a rănit — chiar dacă din gură, chiar dacă inima încă refuză. Rugăciunea deschide o fisură prin care harul lui Dumnezeu poate lucra acolo unde noi suntem neputincioși.
Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos” (Ef. 4:32). Iertarea noastră nu este o performanță morală — este un răspuns la harul primit. Avva Dorotei, în Învățăturile sale de suflet folositoare, arată că omul care iartă nu se coboară, ci se înalță, pentru că seamănă cu Dumnezeu.
Mulți credincioși au mărturisit că în această luptă lăuntrică, tocmai când puterile proprii se epuizau, au găsit sprijin în rugăciunea adresată Maicii Domnului pentru ajutor grabnic — Fecioara Maria, care a stat sub Crucea Fiului ei nedreptățit și ucis, cunoaște mai bine decât oricine prețul și puterea iertării.
Iertarea față de noi înșine
Un aspect trecut adesea cu vederea este iertarea de sine. Mulți purtăm o vinovăție cronică, o auto-condamnare care depășește pocăința sănătoasă și devine obstacol în calea harului. Sfântul Apostol Ioan ne asigură: „Dacă inima noastră ne osândește, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 In. 3:20). A te condamna la nesfârșit după Spovedanie înseamnă a nu crede cu adevărat în puterea sângelui lui Hristos. Iertarea față de noi înșine nu este îngăduință față de păcat — este credință reală în mila lui Dumnezeu.
Iertarea nu este un capăt de drum, ci un început. Ea deschide inima spre Dumnezeu și spre oameni, curăță oglinda sufletului în care se poate oglindi chipul lui Hristos. „Fericiți cei milostivi, că aceia vor fi miluiți” (Mt. 5:7) — mila față de cel care ne-a greșit nu este naivitate, ci chipul lui Dumnezeu în noi, restaurat prin Hristos, trăit zi de zi în această lume frântă și minunată totodată.
